Acuzatia trebuie dovedita dincolo de orice indoiala rezonabila, numai atunci judecatorul dispune condamnarea
Acuzatia trebuie dovedita, astfel ca probele obtinute in mod nelegal nu pot fi folosite in proces. Conform art.103 alin.(2) Cod procedura penala condamnarea inculpatului are loc doar in situatia dovedirii acuzatiei dincolo de orice indoiala.
Avand in vedere aceste garantii procesuale Curtea Constitutionala s-a pronuntat asupra unei excepțiii de neconstituționalitate. Respectiv, dispozițiile art. 396 alin,(2) din Codul de procedură penală. Condamnarea se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
In decizia mentionata,Curtea Constitutionala a definit convingerea magistratului. Reprezinta starea unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe buna-credință, care este împăcată cu propria conștiință morală. Aceasta o îndruma în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor.
Cum ajunge judecatorul la convingerea ca acuzatia este dovedita
Convingerea ce stă la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunță are drept fundament o conștiință juridică. Se formează numai după epuizarea duelului judiciar. In măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituția reluării cercetării judecătorești. Sau, dupa caz, a dezbaterilor prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală.
Pentru a ajunge însă la o anumită convingere judecătorul va face o analiză logică, științifică și riguroasă a faptelor relevate. Cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor și a aprecierii lor ca un tot unitar. Convingerea magistratului respectă principiul constituțional al independenței judecătorului care se supune numai legii.
Drept dovada, dreptul judecătorului dintr-un complet de judecată de a formula, potrivit propriei convingeri, o opinie separată.
Principiul independentei judecatorului
Curtea a constatat ca dispozițiile contestate nu contravin principiului independenței judecătorilor. Dimpotrivă, ele sunt o reflectare a acestuia, care reprezintă garanția constituțională a “nesupunerii” judecătorului unei alte puteri. Sau unor alte persoane sau interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar. “Supunerii” sale doar legii, orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă și nu îi poate afecta independența.
Noțiunea de “lege” este folosită în sensul său larg. Include Legea fundamentală si celelalte acte normative cu forță juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia.
Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu afectează prevederile constituționale ale art. 124.
În ce privește critica privind principiul supremației legii și la dreptul la un proces echitabil. Curtea s-a referit la dispozițiile legale referitoare la dispunerea condamnării doar atunci când acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Conferă procedurii caracterul echitabil, deoarece, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului. Principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut. Este mărginit de existența unor mijloace compensatorii care să asigure existența unui echilibru suficient între acuzare și apărare.
Forta marturiei neverificate in raport de faptul faptului ca acuzatia trebuie dovedita
Hotărârea din 15 decembrie 2011, pronunțată în Cauza Al-Khawaja și Tahery împotriva Regatului Unit este semnificativa. Curtea a analizat cazul în care mărturia neverificată depusă de un martor se coroborează cu alte mijloace de probă. Aprecierea caracterului său determinant depinde de forța probatorie a celorlalte mijloace de probă.
În fapt, termenul “determinant (ă) desemneaza o probă de asemenea relevanță sau importanță încât este în măsură să determine soluția cauzei. Când o declarație relatată reprezintă proba exclusivă sau determinantă împotriva acuzatului. Admiterea sa ca mijloc de probă nu implică automat încălcarea art. 6 paragraful 1 din CEDO.
Cazul când o condamnare se bazează exclusiv sau în mod determinant pe mărturiile martorilor care nu se înfățișează în instanță. Curtea trebuie să supună procedura celei mai riguroase examinări. Din cauza riscurilor, instanța europeană a stabilit că în fiecare dintre cauze trebuie să existe suficiente elemente de contrabalansare. Să ofere posibilitatea ca o condamnare să se bazeze pe o astfel de probă numai dacă aceasta este suficient de fiabilă ținând seama de importanța ei în cauză.
Conceptul de indoiala rezonabila fata de faptul ca acuzatia trebuie dovedita
Conceptul de îndoială rezonabilă a fost definit prin aceeași decizie. Curtea a constatat că acesta este tot de sorginte jurisprudențial-europeană. Ințelesul este regăsit în Hotărârea din 11 iulie 2006, pronunțată în Cauza Boicenco împotriva Republicii Moldova. Standardul de probă “dincolo de un dubiu rezonabil” permite deducerea sa și din coexistența unor concluzii suficient de întemeiate. Care sa fie clare și concordante sau a unor prezumții de fapt similare și incontestabile.
Iși are originea în modul de reglementare a sistemului probator. Doctrina identifică două orientări majore. A capacității probelor de a convinge, respectiv de a conduce la formarea convingerii intime a judecătorului. Si, orientarea specifică sistemului de drept continental. Cea a capacității probelor de a demonstra vinovăția, dincolo de orice îndoială rezonabilă, specifică sistemului de drept anglo-saxon și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Din analiza sistematică rezultă înlocuirea primului de către legiuitor în cuprinsul noii reglementări. A fost preferata cea de-a doua orientare, preluată în legislația românească din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.