Ce exigente in motivarea deciziilor de dispunere si prelungire a arestarii preventive prevede ultima hotarare CEDO
Ca avocat mi-a atras atentia hotărâre din data de 5 iulie 2016 a Curtii Europene a Drepturilor Omului, care a decis ca în cauza Buzadji împotriva Republicii Moldova a fost încălcat art. 5 § 3 din Conventie(dreptul la libertate și siguranță).
Curtea a apreciat ca motivele aduse pentru a se dispune şi prelungi detenţia reclamantului nu au fost nici suficiente şi nici pertinente.
Am constatat ca aceasta cauza prezinta destul de multe asemanari cu unele dosare de la instantele noastre in care se dispune arestarea si prelungirea arestarii preventive pe baza acelorasi motive sau fara ca sa existe motive suficiente şi nici pertinente.
O alta deficienta pe care am constat-o rezida in faptul ca judecatorii nu analizeaza intotdeauna posibilitatea de a dispune alte masuri, mai blande, care sa asigure prezenta inculpatului la proces. In acelasi sens este si faptul ca, la primele prelungiri ale arestului inculpatului, motivele parchetului au fost acceptate de instanţele naţionale, fără vreo schimbare aparentă a circumstanţelor şi fără vreo explicaţie.
Revenind la speta mai sus mentionata, in aceasta se arata ca reclamantul a fost arestat în mai 2007, sub acuzatia de fraudarea unei companii de stat în care avea functia de director. Arestul a fost prelungit până în iulie 2007, judecatorii invocand aceleași motive. Ulterior a fost inlocuita starea de arest preventiv cu arestul la domiciliu până în luna martie 2008, dupa care a fost eliberat pe cauțiune.
Curtea Europeana a Drepturilor Omului a examinat cauza sub urmatoarele aspecte:
- in ce consta obligaţia judecătorilor de a motiva deciziile de arestare,
Sub acest aspect Curtea a analizat urmatoarele aspecte:
Persistenţa suspiciunii rezonabile că persoana a săvârșit o infracțiune este o condiţie sine qua non pentru regularitatea prelungirii detenției insa, după expirarea unei anumite perioade de timp, aceasta nu mai este suficientă, fiind necesare alte motive care să justifice continuarea privării de libertate. După această perioadă de timp, Curtea urmează să stabilească: în primul rând, dacă alte motive invocate de către autorităţile judiciare justifică privarea de libertate; şi, în al doilea rând, dacă aceste motive sunt suficiente şi pertinente, dacă autorităţile naţionale au manifestat o diligenţă specială în conducerea procesului.
Curtea a admis că problema când al doilea set de garanții se aplică a fost lăsată să depindă de noțiunea destul de vagă de ” un anumit interval de timp”. Prin urmare, Curtea a considerat convingătoare argumentele pentru sincronizarea celor două seturi de garanţii, precizând că cerința ca un judecător să ofere motive pertinente și suficiente pentru detenție se aplică deja în momentul primei decizii prin care se dispune arestarea preventivă, adică imediat după arestare.
- arestul la domiciliu,
Despre arestul la domiciliu Curtea a decis urmatoarele:
-a confirmat jurisprudenţa sa potrivit căreia arestul la domiciliu reprezintă o privare de libertate în sensul art. 5 din Convenţie. Curtea nu a acceptat insa argumentul Guvernului in sensul că atitudinea reclamantului faţă de arestul la domiciliu şi omisiunea de a contesta măsura respectivă ar fi constituit renunţarea la dreptul său la libertate.
Starea sănătăţii acestuia s-a deteriorat în mod considerabil pe durata detenţiei iar numeroasele sale demersuri de eliberare din arest au fost respinse, astfel că este ușor de înțeles că reclamantul era dispus să facă concesii pentru a pune capăt situaţiei în care se afla.
-era într-o stare evidentă de suprasolicitare după plasarea în arest la domiciliu si chiar dacă s-ar presupune că a fost de acord să fie plasat în arest la domiciliu, acest fapt nu poate fi echivalat cu eliberarea din detenţie, după cum a argumentat Guvernul. Nici nu poate fi privit, după cum a sugerat Guvernul, ca o formă de compensaţie ce ar satisface exigenţele art.5 § 5 de acordare a dreptului la reparație. Prin urmare, în unanimitate, Curtea a respins obiecţia Guvernului privind lipsa calităţii de victimă a reclamantului.
-Curtea a respins argumentul Guvernului precum că în cazul arestului în locurile de detenţie ordinare se impun motive mai considerabile decât în cazul plasării în arest la domiciliu, fiind o măsură mai lejeră. Curtea a reiterat că art 5 nu reglementează condiţiile de detenţie, precizând că criteriile prevăzute de acest articol se referă doar la nivelul restricţiilor privind libertatea de circulaţie, şi nu în diferenţierea comfortului sau în regimul intern a diferitor locuri de detenţie. În consecință,
-Am retinut ca relevanta aprecierea Curtii in sensul ca aplică aceleaşi criterii pentru întreaga perioada de detenţie, indiferent de locul unde reclamantul este deţinut.
În final, revenind la justificarea oferită pentru detenţia provizorie a reclamantului, Curtea a considerat că motivele aduse de instanţele naţionale pentru dispunerea şi prelungirea arestării acestuia au fost stereotipe şi abstracte, precum şi contradictorii. Deciziile au citat motivele detenţiei fără vreo încercare de a arăta cum acestea se aplică în mod concret în circumstanţele particulare din speţă.
Semnificative este si aprecierea ca, in unele ocazii, instanţele naţionale au respins că nefondate şi neplauzibile alegaţiile procuraturii în privinţa pericolului reclamantului de a se ascunde, a influenţa martorii şi a falsifica probele. Cu alte ocazii, la primele prelungiri a arestului reclamantului, aceste motive au fost acceptate de instanţele naţionale, fără vreo schimbare aparentă a circumstanţelor şi fără vreo explicaţie. Şi nici nu s-au referit la vreun risc de complotare, care era, în esenţă, unicul motiv suplimentar invocat de instanţe la decizia de a plasa reclamantul în arest. De asemenea, după cum s-a întâmplat în cazul arestării iniţiale, instanţele naţionale nu au evaluat caracterul reclamantului, moralitatea sa, activele sale şi legăturile cu statul precum şi comportamentul său pe durata primelor 10 luni a urmăririi penale, când ar fi avut timp să comploteze cu fii săi, dacă ar fi dorit să o facă.
În ceea ce priveşte deciziile de plasare în arest la domiciliu, în pofida constatării instanţelor că nu existau motive pentru continuarea detenţiei, cum ar fi ascunderea sau amestecul în urmărirea penală, cu toate acestea instanţele au dispus arest la domiciliu în iunie şi iulie 2007.
- Alte articole de acelasi autor:
– In ce cazuri se acorda exercitarea autoritatii parintesti unui singur parinte in caz de divort;
-Care sunt criteriile de stabilire a daunelor morale in cazul unui accident cu mai multe victime
– Concedierea salariatului pentru necorespundere profesionala
0724260393