Cine judeca conform deciziei instantei supreme contestatia unei persoane condamnate care a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat.

Ce solutii au pronuntat instantele

In practica instantelor au existat cazuri in care o persoana condamnata a formulat o contestatie dar a fost transferata la alt penitenciar inainte ca judecatorul de supraveghere sa se pronunte

In astfel de cazuri, instantele romanesti au pronuntat solutii diferite referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013, a plângerilor formulate de persoanele condamnate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului.

Practic, este vorba de acele contestaţii în care persoanele condamnate au fost transferate din penitenciar înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat.

Unele instanţe au respins, ca rămasă fără obiect, plângerea formulată de persoana condamnată împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, luate de către administraţia penitenciarului, atunci când persoana condamnată a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat.

Alti judecatori au hotarat ca instanţa este obligată să stabilească dacă persoanei condamnate i s-au încălcat sau nu drepturile, plângerea neputând să fie respinsă ca rămasă fără obiect chiar dacă persoana condamnată a fost transferată din penitenciarul respectiv înainte de pronunţarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate asupra cererii cu care a fost sesizat.

Pentru o practica unitara a fost sesizata instanta suprema

La data de 20 noiembrie a.c a fost publicata in Monitorul Oficial nr.908 Decizia Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr.14 din 18 septembrie 2017 prin care Completul competent să judece recursul în interesul legii a soluţionat sesizarea nr. 3/10.228/C din data de 31 mai 2017 a Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti referitor la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare.

Ce a decis instanta suprema

Prima chestiune ce trebuie clarificată este aceea dacă judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată de acesta, ulterior transferării definitive sau temporare.

Sub acest aspect, cu privire la competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate în materia plângerii menţionate, se reţine că dispoziţiile art. 56 alin. (8) din Legea nr. 254/2013 înlătură orice opinie contrară, stabilind: „Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.”

A doua chestiune ce trebuie dezlegată este aceea dacă simplul fapt al transferării definitive sau temporare a condamnatului poate justifica soluţia respingerii plângerii ca rămasă fără obiect sau soluţia respingerii plângerii ca inadmisibilă.

În acest context prezintă relevanţă dispoziţiile art. 56 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora: „Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele şi în condiţiile prevăzute de Constituţie şi lege.”

În acelaşi sens se reţin şi dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 254/2013, potrivit cărora „Deţinuţii îşi exercită toate drepturile civile şi politice, cu excepţia celor care au fost interzise, potrivit legii, prin hotărârea definitivă de condamnare, precum şi a celor a căror neexercitare sau exercitare restrânsă rezultă inerent din privarea de libertate ori din raţiuni de menţinere a siguranţei deţinerii.”

Aşadar, limitările şi restricţiile drepturilor persoanei condamnate sunt prevăzute în mandatul de executare a pedepsei, în conţinutul pedepsei accesorii şi în stabilirea regimului de executare a pedepsei.

În jurisprudenţa sa constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a amintit principiile care rezultă din jurisprudenţa sa privind evaluarea condiţiilor de detenţie în temeiul art. 3 din Convenţie, reţinând: „măsurile de libertate implică, de obicei, anumite dezavantaje pentru un deţinut. Totuşi (…) închisoarea nu înseamnă că un deţinut îşi pierde drepturile garantate de Convenţie. Dimpotrivă, în unele cazuri, persoana încarcerată poate avea nevoie de o protecţie sporită din cauza vulnerabilităţii situaţiei sale deoarece este în totalitate sub responsabilitatea statului.”¹

De asemenea, standarde relevante în materie sunt prevăzute şi în documentele Organizaţiei Naţiunilor Unite [Ansamblu de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, Geneva, 1955; Rezoluţia 663 С (XXIV) din 31 iulie 1957; Rezoluţia 2.076 (LXII) din 13 mai 1977].

Totodată, doctrina caracterizează procedura plângerii pentru încălcarea drepturilor persoanelor condamnate ca fiind un drept de sine stătător/realizabil prin judecătorul de supraveghere a privării de libertate, persoană din afara sistemului administraţiei penitenciarului căreia i s-a conferit puterea de a rezolva plângerile prin încheieri obligatorii de executat pentru locul de deţinere.²

Procedura prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 este expresia conformării dreptului naţional cu reglementările europene în materie de reguli penitenciare: recomandarea Comitetului de Miniştri ai Statelor Membre ale Consiliului Europei cu privire la regulile penitenciare europene [Rec (2006)2], în care se menţionează, printre altele, că deţinuţii trebuie să aibă posibilitatea să formuleze cereri şi plângeri individuale sau colective la directorul închisorii sau la oricare altă autoritate competentă (pct. 70.1 al anexei).

Caracterul de garanţie al acestei proceduri constă în punerea în practică a unor mecanisme jurisdicţionale (plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, contestaţie la judecătorie) prin care să se asigure respectarea drepturilor persoanelor condamnate, remedierea adecvată a încălcărilor acestora.

Astfel, în procedura de soluţionare a plângerii formulate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate; alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată.

O asemenea reglementare nu lasă niciun dubiu cu privire la faptul că soluţionarea plângerii urmează procedura comună a oricărei acţiuni în justiţie, nepierzându-şi, prin aspectul factual al transferului titularului său, niciunul din atributele care o caracterizează în drept.

Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată.

În consecinţă, chiar şi în cazul persoanelor condamnate transferate la alt un penitenciar decât cel care a dispus măsurile pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor condamnatului, soluţionarea pe fond a plângerilor acestora este obligatorie, deoarece transferul (o situate de fapt) nu lasă plângerea fără obiect şi nici nu atribuie contestaţiei caracter inadmisibil.

Interpretând dispoziţiile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013 în sensul că transferul persoanei condamnate din penitenciarul a cărui administraţie a dispus măsurile contestate determină respingerea plângerii ca rămasă fără obiect, se restrânge nejustificat şi artificial sfera de aplicare a dispoziţiei legale enunţate, fapt ce nu corespunde finalităţii actului normativ în ansamblul său.

Prin urmare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile contestate rămâne învestit cu soluţionarea pe fond a plângerii persoanei condamnate, indiferent dacă petentul a fost sau nu transferat la un alt penitenciar.

În caz contrar s-ar ajunge la situaţia ca, prin acţiuni ale organelor administrative (indiferent dacă acestea au fost motivate obiectiv sau subiectiv), să poată fi înlăturat un drept prevăzut de lege pentru persoana privată de libertate.

Argumente suplimentare din perspectiva analizată, care consolidează opinia exprimată, rezultă din examinarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în Cauza Bamouhammad împotriva Belgiei din 17 noiembrie 2015, cauză în care s-a constatat o încălcare a art. 13 combinat cu art. 3 al Convenţiei, reţinându-se că, din cauza transferurilor repetate între penitenciare – circumstanţe create în mod voluntar de către autorităţi – protecţia dată din partea judecătorului ca urmare a cererilor urgente nu s-a dovedit a fi eficace. Transferurile repetate au făcut ca, în două situaţii, acţiunile introduse în instanţă de către reclamant să fie respinse ca fiind rămase fără obiect, acestuia nefiindu-i permis să dovedească urgenţa subiectului în cauză de natură să justifice competenţa judecătorului respectiv.

În acelaşi sens se reţine şi Hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, pronunţată în Cauza Rezmiveş s.a. împotriva României, în care s-a constatat că a avut loc o violare a art. 3 al Convenţiei. În contextul principiilor şi exigenţelor convenţionale menţionate mai sus, aşa cum s-au configurat în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, statul român, în cauza sus-arătată, a susţinut în faţa instanţei europene că Legea nr. 254/2013 oferă o cale de atac preventivă şi efectivă (paragraful 96 din hotărârea menţionată).

Prin urmare, în considerarea celor expuse, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii stabileşte că: „judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar.”