In ce caz doar notificarea partii adverse este infractiune de santaj si constrangere morala conform hotararii instantei supreme
In ce priveste infractiunea de santaj, in aceasta speta, instantele au pronuntat solutii diferite. Astfel, in timp ce instanta de fond l-a achitat pe inculpat de savarsirea infractiunii de santaj, cu motivarea ca, in fond, constituie un drept al persoanei care are o pretenţie invocarea recurgerii la organele judiciare, instanta suprema l-a condamnat si a hotarat ca, dimpotriva, inculpatul este vinovat.
- instanţa de fond a considerat ca nu constituie infracţiunea de santaj si
nici constrangere morala aceasta fapt si l-a achitat pe inculpat cu urmatoare motivare:
-potrivit doctrinei şi jurisprudenţei din ţara noastră, ameninţarea unei persoane cu recurgerea la organele judiciare pentru realizarea unei pretenţii nu constituie fapta penală de ameninţare.
În speţă, constrângerea persoanei vătămate s-ar fi realizat potrivit acuzaţiilor prin ameninţarea cu recurgerea la o acţiune în justiţie şi apelare a eventuală la Interpol pentru aducerea în ţară a fiului acestuia.
Cum asemenea căi de constrângere sunt perfect legitime, în mod logic nu poate fi vorba despre o ameninţare, prin urmare despre şantaj. Ca urmare, notificarea adresată persoanei vătămate nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de şantaj, în accepţiunea pe care această infracţiune o are până în acest moment în dreptul român.
Cum discuţiile au presupus reiterarea somaţiei de plată a unei sume de bani, sub sancţiunea arătată şi în cuprinsul notificării scrise, rezultă că nici cele spuse atunci de inculpaţi nu întrunesc elementele constitutive ale infractiunii.
-in afară de elementul constrângerii, art. 207 C. pen. se mai referă la scopul acestei constrângerii, şi anume scopul dobândirii în mod injust al unui folos patrimonial. Din punctul de vedere al pârâtului orice pretenţie a reclamantului pe care nu o recunoaşte poate fi considerată, desigur, injustă.
In măsura în care aceste pretenţii sunt injuste, obţinerea unei sume de bani în baza lor poate fi considerată un mod injust de îmbogăţire. Iar cât timp, prin ipoteză, organele judiciare nu sancţionează justeţea acestor pretenţii (din motivul că nu se pot pronunţa înainte de a fi sesizate), partea adversă celei reclamante, şi în urma ei parchetul, le pot considera cu impunitate injuste.
Textul art. 207 C. pen., aşadar, nu împiedică prin niciun element din cuprinsul său interpretarea dată de parchet, că ameninţarea cu recurgerea la organele judiciare pentru obţinerea recunoaşterii paternităţii şi obligarea numitului E. la plata pensiei de întreţinere constituie o ameninţare de natură să o constrângă pe mama acestuia, C., să facă ceva în urma căruia inculpaţii arfi obţinut de la fiul ei plata unei sume de bani.
Cu alte cuvinte, constituie oconstrângere în scopul de a dobândi în mod injust un folos. Iată că, astfel, acuzaţia de şantaj din cauză, aparent aberantă, se vădeşte acoperită de textul art. 207 C. pen. în baza acestui raţionament, ameninţarea unui pârât cu formularea unei acţiuni civile, a unui făptuitor cu de punerea unei plângeri penale, a unui inculpat cu întocmirea rechizitoriului, a unei părţi din proces cu recurgerea la asistenţa judiciară internaţională, toate aceste fapte pot fi considerate, în optica aparent îmbrăţişată de persoana vătămată şi de parchet, fapte de şantaj.
Dar tot Codul penal oferă şi ieşirea din această situaţie absurdă. Potrivit
art. 21 alin. (1) C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta. Or, constituie un drept al persoanei care are o pretenţie invocarea recurgerii la organele judiciare în notificarea adresată pârâtului anterior formulării unei acţiuni civile, sau în discuţiile cu făptuitorul înaintea formulării unei plângeri prealabile.
Dreptul rezultă, spre exemplu, din sensul dispoziţiilor art. 1522 C. civ. Acestea prevăd textual calea notificării scrise fără a reglementa detaliat conţinutul acesteia, dar faptul că ea implică prezentarea alternativei de a recurge la organelle judiciare reiese din titlul capitolului în care este inserat acest text, Executarea silită a obligaţiilor. Acelaşi drept, de a prezenta părţii adverse propunerea de înţelegere sub sancţiunea recurgerii la forţa publică, reiese şi din art. 296 alin.(1) C. proc. pen., care prevede un termen de 3 luni pentru introducerea plângerii prealabile. Una din raţiunile acestui text legal este aceea de a permite persoanei care se consideră vătămată o înţelegere extrajudiciară cu făptuitorul, sub sancţiunea depunerii plângerii înainte de împlinirea termenului limită.
În acelaşi spirit este formulat art. 30 alin. (1) C proc. civ. Acesta prevede că oricine are o pretenţie împotriva unei persoane are dreptul să facă o cerere în faţa instanţei. Rezultă că are alternativa de a încerca o înţelegere amiabilă cu debitorul pretinsei obligaţii, care poate accepta înţelegerea sub sancţiunea, în caz de refuz, de a se vedea chemat în judecată.
În esenţă, în această paradigmă au acţionat inculpaţii: au solicitat satisfacerea unei pretenţii, e drept încă nerecunoscută de o instanţă, pe cale amiabilă şi au prezentat persoanei vătămate alternativa apelării la organelejudiciare.
Nici în scris, nici în discuţiile verbale nu au depăşit această paradigmă. Tonul ridicat cu care au vorbit nu a avut, e drept, nimic amiabil în el. Dar, în înţelesul juridic al noţiunii, ei au acţionat în fapt pentru satisfacerea pe o cale permisă de lege, cea a unei înţelegeri extrajudiciare, a pretenţiilori nculpatei asistată de inculpat.
Ca urmare, pentru infracţiunea de şantaj prevăzută de art. 207 alin. (1), (3) C. pen. se impune achitarea lor în baza art.16 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. rap. la art. 21 alin. (1) C. pen.
- Cum a motivat instanta suprema condamnarea pentru infractiunea de
santaj
Prin raportarea acestor chestiuni de drept la acuzaţiile formulate împotriva inculpatului A., Înalta Curte constată că deşi a reţinut în principiu stare de fapt, reconfirmată urmare a probatoriului readministrat, instanţa de fond a ignorat caracterul ilicit penal şi practica judiciară în materia şantajului şi astfel a dispus în mod greşit o soluţiei de achitare în ceea ce-l priveşte pe inculpat.
Înalta Curte, reţine că în raport de momentul în care a luat rezoluţia infracţională – atunci când a aflat că partea vătămată a sosit din Suedia în România – în modalitatea prin care a dus-o la îndeplinire, demonstrează fără vreun echivoc că inculpatul A. a acţionat în scopul şantajării părţii vătămate.
Astfel, inculpatul a acţionat asupra unei persoane ce nu putea avea niciun fel de obligaţie juridică într-un eventual litigiu de stabilire a paternităţii minorei inculpatei B. şi s-a folosit de prestigiul unei organizaţii internaţionale de poliţie criminală, cum este Interpol pentru a crea presiunea morală necesară în scopul determinării părţii vătămate să remită folosul pecuniar solicitat. Această organizaţie nu are competenţe în ceea ce priveşte chestiunile referitoare la litigiile civile ori de familie, competenţele sale fiind pur poliţieneşti, fapt cunoscut fără tăgadă de către inculpatul A., în virtutea profesiei sale de avocat.
Înalta Curte reţine că menţionarea posibilei intervenţii a Organizaţiei Internaţionale de Poliţie Criminală – Interpol, de către o persoană cu pregătire juridică, a fost suficientă pentru ca partea vătămată C., în etate, fără pregătire şcolară, dar care cunoştea că în trecut fiul său a avut conflicte cu legea penală, a avut un unic scop, acela de a crea presiunea morală necesară pentru a-i înfrânge orice opoziţie şi de a o determina să satisfacă interesul pecuniar manifest, de remitere a sumelor de bani solicitate.Î
Înalta Curte reţine – cum de altfel a reţinut şi instanţa de fond – că probele dosarului relevă indubitabil că părţile au discutat pe marginea notificării. Acest fapt confirmă că în realitate scopul discuţiei a fost obţinerea sumei de bani, iar ca presiunea morală asupra părţii vătămate s-a utilizat posibilitatea aducerii în România a fiului părţii vătămate prin apelarea la Interpol.
Înalta Curte mai reţine – ceea ce în mod corect a reţinut de asemenea şi prima instanţă – că deşi la data de 1 august 2014 între inculpaţi exista verbal de asistenţă juridică, contractul de asistenţă depus la instanţa de fond – a fost întocmit în perioada imediat anterioară datei de 23 octombrie
2014 sau în acea dată, în orice caz nu înainte de data de 16 octombrie 2014 şi ca urmare, înscrisul este antedatat, aşa încât menţiunea din cuprinsul său că a fost încheiat în data de 1 august 2014 este nereală.
In raport de toate acestea, în drept, Înalta Curte reţine că fapta inculpatului, avocat, care, fără să existe un litigiu juridic declarat, a întocmit un înscris denumit notificare, pe care l-a transmis părţii vătămate C.,ce nu avea nicio calitate în presupusul litigiu, iar la data de 08 s-a deplasat la locuinţa acesteia, unde prin constrângere morală i-au cerut în mod injust, să-i remită pe loc, suma de 500 de euro, iar diferenţa de 3.300 de euro să o vireze în contul bancar indicat, toate sub motivul îndeplinirii de către fiul său a unei obligaţii de întreţinere în favoarea copilului numitei B., întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii deşantaj prevăzute şi pedepsite de art. 207 alin. (1) şi (3) C. pen.
Aşa cum s-a arătat, la evaluarea presiunii morale exercitate de inculpatul A., dar şi a consecinţelor acesteia, Înalta Curte are în vedere faptul că partea vătămată C. este o persoană în etate, cu o stare precară de sănătate,credincioasă, fără pregătire şcolară, neştiutoare de carte, care însă cunoştea problemele judiciare din trecut ale fiului său, dar şi eventualele consecinţe negative în comunitatea în care locuieşte fiul său în Suedia cu privire la eventuala sa interpelare de către Interpol.
Sub aspectul laturii subiective, Înalta Curte reţine că inculpatul A. a acţionat cu vinovăţie, sub forma intenţiei directe, dedusă din modalitatea prin care a conceput şi pus în practică hotărârea infracţională, de modalitatea insidioasă de folosire a prestigiului unei organizaţii internaţionale de poliţie criminală – Interpol, de folosire a prestanţei calităţii de avocat, toate elemente prin care a acţionat asupra părţii vătămate C., pentru a o determina să-ir emită folosul pecuniar solicitat.
Sub aspectul pedepsei şi al modalităţii de executare, faţă de momentul comiterii faptei, în evaluarea sa, Înalta Curte apreciază că reeducarea inculpatului A. – avocat se poate realiza prin aplicarea unei pedepse a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere. Această modalitatea de executare este considerată ca fiind cea mai justă pentru a răspunde ferm şi echilibrat faptei penale comise de către inculpat, prin termenul de supraveghere şi obligarea la prestarea unei munci în folosul comunităţii
Înalta Curte se va orienta la o pedeapsă acărei durată va fi individualizată spre minimul prevăzut de lege.
Având în vedere aceste criterii, Înalta Curte va dispune condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 2 ani închisoare a cărei executare o va suspenda sub supraveghere pentru un termen de încercare de 2 ani.
- Alte articole de acelasi autor:
–Aplicarea masurilor preventive fata de minori in noul Cod de procedura penala;
-Sistemul de comercializare in Franciza;
-Unele dispozitii din Noul Cod de procedura penala cu privire la protectia minorilor;
-Motivele de recurs in noul Cod de procedura civila.
Cabinet avocat Tudor Ion
Responsabilitate, profesionalism, loialitate fata de client.
0724260393